O, Sfinte Dumnezeule, Tare şi Fără de moarte

O, Sfinte Dumnezeule, Tare şi Fără de moarte

                                                                                      Popescu Petru

(„DOAMNE, numai dragostea ta as fura”  –  V. Voiculescu, TALHARUL)

 

Dar cum să fur ceva ce e în mine?

Ceva ce este peste tot?

Când eu cer veşnic daruri de la Tine

Şi veşnic sunt nemulţumit, gelos.

 

Cum pot să simt o dragoste curată,

Şi împărtaşirea mea cu Dumnezeu,

Când viclenia traiului modern a pus o crustă

Pe icoanele de pe altarul sufletului meu?

 

Tămâile, iar nu se mai aprind’.

Aici nu mai miroase a Dumnezeu.

Sufletele plâng închise-n demoni

Cu Chipul transformat în măşti de zeu.

 

O Sfinte Dumnezeule, Tare şi Fără de moarte

Mai răstigneşte-te odată pentru noi.

Am cam uitat de Jertfa Crucii Tale,

De credinţă, smerenie şi dragoste, adevaratele nevoi.

 

Vrei sa afli cum te vede lumea? Una bucata reteta!

Ai avut ocazia sa te vezi filmat? Ai avut pentru un moment impresia ca nu esti tu cel care apare in pelicula?
Ceea ce ai vazut acolo vad si ceilalti din jurul tau! Acel om „necunoscut tie”, desi aerul pe care il respiri tu oxigeneaza corpul lui, este „tu” in viziunea celorlalti. Nimeni nu te vede asa cum te vezi tu si asta este premisa tuturor neintelegerilor interpersonale.
Unii prefera sa asculte barfele care se spun despre ei si sa lupte contra acestora fara sa se intrebe daca au un sambure de adevar in ele. De cele mai multe ori au, dar asta nu inseamna ca sunt adevarate ( pai hotaraste-te…au un sambure de adevar dar nu sunt adevarate! esti dussss!… AR SPUNE MULTI ). Ele sau creat tocmai din comunicarea nonverbala facuta din reflex. Este exact ceea ce spune corpul tau in discordanta cu ceea ce gandesti.

Bine ar fi daca ai putea sa angajezi pe cineva sa te filmeze in diferite situatii din zi si apoi in timpul liber sa te vizionezi.
Insa am o reteta mult mai simpla: Incearca sa te vezi de la distanta. Incearca sa te vezi prin ochii altor persoane. E ca si cum ochii tai ar sta pe o masa (langa placa dentara ) si te-ai vedea de acolo.

Exemplu: Te certi cu cineva si exista o a treia persoana neimplicata care insa asista. Imagineaza-ti pentru cateva clipe cum vede persoana respectiva actiunea si cui crezi tu ca-i da dreptate. Vezi-te pe tine ca pe un necunoscut si critica-te fara mila (postura, gesturi, limbaj, gesticulatie, intreaga atitudine pe care o ai in ansamblu). Iar daca nu exista o a treia persoana imagineaza-ti una, poate chiar cineva din familia ta.

Pentru cei care cred ca au un Inger Pazitor si implicit un Dumnezeu care l-a trimis, reteta e mai simpla si mai rodnica: Incearca sa te vezi prin Ingerul tau pazitor. Astfel vei actiona moral si sanatos.

Daca reusesti sa te privesti, imediat schimbari de atitudine vor avea loc. Vei comunica mai bine cu oamenii, vei intelege mai usor anumite situatii, vei putea sa conduci „crize” si asta pentru ca incet incet capeti o viziune de ansamblu.

 

Un răspuns (semnul întrebării)

Cum să îl iubeşti pe aproapele ca pe tine insuţi?

Deseori suntem nemulţumiţi. Ne simţim nedreptăţiţi atunci când vedem pe cineva care pare mai vesel decât noi din diverse motive. Şi atunci, mai mult ca niciodată luăm legătura cu Dumnezeu şi cerem explicaţii. În schimb, când suntem noi persoanele de invidiat ne punem umbrela de ploaie şi etichetăm totul cu „eu merit”. 

Mă gândeam zilele trecute la un exerciţiu în legătură cu cerinţa lui Dumnezeu aceea de a iubi pe aproapele ca pe tine insuţi. Dumnezeu e pus într-o situaţie foarte dificilă. El ne iubeşte pe toţi în egală măsură. Aşadar, favorurile, având în vedere că beneficiem de liberul arbitru, ca să fim toţi mulţumiţi, trebuie să vină ca urmare a bunelor decizii şi a acţiunilor întreprinse de fiecare în parte. Dacă ne lăsăm ghidaţi de egoism automat toată lumea are de suferit. Eu vreau ce ai tu şi în acelaşi timp alţii vor ce am eu şi pacea noastră e dată doar de modul în care fiecare alege să obţină tot ce vrea din stânga şi din dreapta. Oamenii cu adevărat mulţumiţi rămân doar cei care „se multumesc” cu ce au, posesii la care vor renunţa oricând în favoarea aproapelui. Ciudat, nu?

Exerciţiul de care pomeneam mai sus e legat de „ca pe tine insuţi”.  Poate că există persoane care nu au nevoie de alte explicaţii însă eu unul nu m-am lămurit uşor. Adică cum ca pe mine ínsumi? Ar trebui să nu mă aşez la masă până nu e şi el prezent/sătul? Să-i dau locul meu de muncă şi să-l primesc în casa mea? Să-l spăl pe dinţi în fiecare dimineaţă? Să-i calc cămaşa şi să-i dau pantofii cu cremă?

Pentru mine aproapele = străin. Înţeleg ideea lui Dumnezeu însă am de spart o barieră cu străinul.

Despre ce exerciţiu e vorba?

Imaginează-ţi că ai avea un frate geamăn care seamănă leit cu tine nu numai ca aspect fizic ci şi ca sentimente, trăiri, emoţii şi gusturi. Altfel spus eşti tu în dublu exemplar. Dacă se tăie el la un deget, sângerezi şi tu. Când nu mănâncă el ţi-e foame ţie iar când vă doare ceva iei tu o pastilă şi îi trece şi lui durerea. Acum imaginează-ţi că te afli într-o cameră, la rugăciune, cu 4-5 ca tine. 5 oameni identici care cer… Tu, ce ai cere pentru tine în contextul în care ştii nevoile celorlalte suflete şi trupuri? Te-ar mai paşte egoismul când tot tu eşti şi celălalt? Dar dacă aproapele tău ar avea o problemă gravă pe care banii tăi o pot rezolva, nu anulezi oare programarea la pedichiură în favoarea aproapelui tău, adică al tău?

Şi totuşi nu semănăm iar fiecare e centrul universului lui. E persoana cea mai importantă de pe pământ. Vine vremea când ne zguduie puţin dragostea şi abia atunci ne aşezăm uşurel şi pe locul doi însă în rest jucăm „marca sau banul” cu medalia de aur a egoismului identităţii umane. Toţi facem asta şi toţi suntem nemulţumiţi. Stăm ca proştii pe locul întâi într-o competiţie cu un singur participant. Dacă e atât de bine să fii pe locul doi, când iubeşti o fata/un băiat… oare cum te-ai simţi pe locul 6 miliarde când ai iubi 5 999 999 999 de oameni ca pe tine însuţi?

Fratele geamăn, e vecinul tău şi colegul de muncă, omul din metrou şi femeia care încasează facturi, e poştaşul, frizerul, doctorul, pietonul, clientul şi patronul, „bogatul şi saracul”. Fratele tău geamăn e toată lumea. Fiecare se simte ca tine şi pe toţi îi încearcă aceleaşi tipuri de nevoi. Şi ei respiră din aerul de care beneficiezi tu iar câte o inimă bate în pieptul fiecăruia. Toţi au pe cineva drag pentru care se sacrifică şi toţi se zbat pentru siguranţă. Toţi sunt egali cu tine în faţa lui Dumnezeu. Eşti pus în raport cu toată lumea în parte. Testele, deşi foarte complexe, sunt echilibrate.

„Cadourile” sunt puse pe rafturi la înălţimi personalizate. Nimeni nu se întinde mai mult după ceva.

Iubirea Lui infinită, chiar dacă te apuci să o împarţi frăţeşte la 6 miliarde de oameni tot infinită rămâne per persoană.

Dacă tu te crezi important în faţa lui Dumnezeu, ghici cum se cred şi ceilalţi? Într-o lume în care toţi ne credem VIP-uri, cine ne mai conduce limuzina? Hai să nu-L lăsăm pe Dumnezeu să poarte mănuşi albe şi chipiu şi să ne iubim unii pe alţii atât de mult încât lui Dumnezeu să nu-i rămână decât să se coboare între noi şi să bucure de reuşitele proiectului „Pamant cu oameni” .

E suficient să faci fie şi un lucru mic pentru cel de lângă tine şi vei trăi un sentiment aparte şi prin tine îl vom trăi şi noi, fraţii tăi gemeni.

Mulţumim anticipat.

eu, eu, eu ….. eu

 

Dragii, iubiţii şi binecuvântaţii mei părinţi

DATA:   25.12.2010 – Bucuresti

Dragii, iubiţii şi binecuvântaţii mei părinţi

Ar cam fi timpul să vă mulţumesc oficial pentru tot ce aţi făcut pentru mine în primii 25 de ani de viaţă.

Iertare:

Însă înainte să încep cu mulţumiri, vreau să-mi cer iertare pentru toate prostioarele mele mai mari şi mai mici. V-am adus mai multe neplăceri decât plăceri, ceea ce se cheamă că sunt un băiat rău. Însă zilele nu au intrat în sac şi nădăjduiesc că Bunul Dumnezeu o să-mi mai picure puţină minte în cap şi uşor, uşor o să ajung să vă aduc mai multe plăceri şi bucurii, nu de alta dar le meritaţi.

Mulţumiri:

Cu ce să încep? E greu. Am să încep cu începutul.

Mulţumesc pentru viaţă.

Mulţumesc pentru că nu am fost singurul vostru copil şi pentru că am aflat ce înseamnă să te joci, să mănânci, să te rogi, să dormi, să râzi, alături de un frate şi o soră şi mai presus de toate ce înseamnă să iubeşti un frate şi o soră.

Vă mulţumesc pentru că aţi rămas împreună în tot acest timp, şi că am fost mereu o familie întreagă, unită şi plină de iubire.

Aş mai vrea să vă mulţumesc:

• pentru căsuţa noastră frumoasă în care ne-aţi crescut;
• pentru fiecare lingură de mâncare, pentru fiecare hăinuţă;
• pentru fiecare îmbrăţişare şi mângâiere;
• pentru rugăciunile voastre;
• pentru zilele în care ne puneaţi să citim, pe rând, unul altuia, din Proloage;
• pentru că ne puneaţi să ne veghem unul altuia rugăciunea;
• pentru duminicile în care mergeam cu toţii la Sf Liturghie;
• pentru fiecare Părticică de Sf. Împărtăşanie luată la îndemnul vostru;
• pentru fiecare vacanţă de vară petrecută la bunici;
• pentru fiecare vânătaie luată pe drept datorită cărora atunci am ştiut de frică iar acum ştiu de respect;
• pentru continua bună înţelegere şi linişte din casă, care vor rămâne în mintea mea, un ideal de atins şi în casă pe uşa căreia va scrie: FAMILIA POPESCU PETRU;
• pentru grija şi sacrificiu depus pentru mine în perioadă 1985-2010 în special în primii 5 ani şi ultimii 20;
• pentru că m-aţi iubit şi când am fost bun şi când am fost rău;

În final, vreau să vă mulţumesc pentru că nu ne-aţi crescut în puf ci în credinţă, lucru de mii de ori mai valoros.

1. Sf. Alexie a fugit în noaptea nunţii şi s-a întors acasă după mulţi ani, fiind de nerecunoscut, alegând să rămânând ca cerşetor la părinţi ştiind că averile şi grijile îl vor îndepărta de Dumnezeu.
2. Sf. Ecaterina, o tanara fecioara de 18 ani, a lăsat toate bogăţiile şi placerile lumii şi a mărturisit cu multă înţelepciune  pe Dumnezeu câştigând moartea mucenicească.
3. Sf. Grigorie Teologul a descifrat tainele Sf Treimi într-o peşteră sărăcăcioasă nu în palatele pe care le avea de la părinţi.

Foarte multe exemple de sfinţi au aruncat bogăţia şi au îmbrăţişat credinţa în sărăcie.

Aşadar, moştenirea de la voi este peste toate bogăţiile lumii. De aceea vă rog să vă păstraţi credinţa în continuare şi să o înmulţiţi zilnic, ca să ne transmiteţi până la capăt această moştenire şi să nu o stirbiti în nici un fel şi mai cu seamă, nu în ultima clipă, atunci când se primeşte nota. Dumnezeu mi-e martor, vom avea toţi de câştigat.

Trebuie să învăţăm să ne muşcăm limba înainte să cădem în mocirlă, şi din muşcătură să curgă şiroaie de sânge cald, o jertfă, după exemplul mucenicilor. Ni se cere să transpiram în faţa ispitei spunând NU, până aici, Dumnezeu e mare, nu o să-L mai supăr. Şi apoi, cu capul plecat, să mergem înaintea lui Dumnezeu toţi 5, plus cei pe care i-am primit în familia noastră, în şir indian cu mami cea înţeleaptă (care mă uimeşte pe zi ce trece) şi cu tati cel minunat şi smerit, în frunte.

Sunt Mândru că vă am de părinţi şi îmi doresc să ajungeţi şi voi, într-o zi, să fiţi mândri de mine (asta in caz ca nu sunteti deja).

Să ne mănânce raiul pe toţi, AMIN.

Petru cel mic

 

Amintirile…

„Amintirile sunt mai mult o sărăcie decât o avere, deoarece ele sunt tocmai ceea ce nu este şi niciodată nu va mai putea fi, ele sunt ceea ce a pierdut omul, dar şi ceea de ce el s-a izbăvit. „Trecutul, ca un roi de viespi veninoase, a fugit din inima lui, nu-l mai macină”* scria un poet care şi-a evitat trecutul. Singura avere indispensabilă şi permanentă a omului este ceea spre ce acesta tinde. Este însă înfiorător când idealul devine parte a trecutului, cum este în cazul romanticilor. Un astfel de om este reprezentat, de fapt, de ceea ce nu are şi nu de ceea ce are. El este mortul care păzeşte un cimitir de amintiri, un cimitir pe care nu-l mai vizitează nimeni, căci el există doar în mintea întristată a paznicului, care este chiar mortul însuşi.” SAVATIE Bastoviu.  Între Freud şi Hristos

 

De ce sa risti sa incerci sa iubesti…

Fiecare in egoismul lui vrea sa fie iubit. Nimeni nu se zgarceste sa ofere iubire atunci cand stie cum, insa cand oferi mult, apar intrebari.

AUTOCONSERVAREA ne dicteaza multi pasi in viata. Dar ce stie ea despre fericire? Cunoaste ea oare, ce inseamna sa invingi intr-un concurs in care nici nu te lasa sa participi? Cat despre labirintul iubirii, nici sa nu vorbim. De ce sa risti sa incerci sa iubesti pe cineva cand poti sa faci ce ai facut si pana acum, nimic mai mult? E adevarat ca se rupe ceva din tine cand intinzi mana sa vezi cat de calda e inima celuilalt, care bate pentru tine. Nu o sa simti nimic cand prudenta iti arunca o manusa de bucatarie inainte sa faci testul. Nu poti sa pipai un zid si sa simti ce simt cei din spatele lui, trebuie sa risti si sa intri in camera.

E greu sa iubesti, dar daca nu ar fi atat de usor, nimeni nu ar mai iubi.

 

Dumnezeu a zis ca ne mai da minuni. Cand, unde si cum?

Şi uite că ne-am născut creştini o mare parte din noi şi prea multe minuni nu am văzut încă. De ce am mai crede? E oare un cerc vicios în care noi cerem minuni iar Dumnezeu ne cere credinţă şi nici unul din noi nu cedează?

Hai să facem două presupuneri.

I.  Să presupunem că ar veni un profet să ne anunţe că o nouă lege naturala va intra in vigoare de pe I ale lunii urmatoare. Legea prevede ca omul,  si doar el, să poată să meargă pe apă. In mod logic pe data de  I  toti se vor plimba pe apa sa vada cum e. Din secunda aceea multi, daca nu toti, vor crede in Dumnezeu. Adica treaba e simpla. Am vazut minunea si acum credem. Cat timp? Sa presupunem ca o saptamana va fi zarva mare. „Stintificii” vor veni cu chestii (a se citi „explicatii”) stiintifice. Multi vor pica in necredinta ca frunzele toamna. „Pai stiinta a demonstrat ca mersul pe apa e ceva natural si ca planeta X a intrat in conflict/contact cu aia de Ygrec si d’aia noi mergem pe apă.” O mare parte din oameni se vor apuca iar de fumat, furat si frecat menta ca de: ALARMA FALSA, ceva ce poate fi explicat ştiinţific nu mai e minune. Altii vor uita repede cum stă treaba cu mersul pe apă pentru că au pasi importanti de facut in cariera şi în viaţă. Si mai ramane o mica parte din oameni care oricum credeau in Dumnezeu si inainte de mersul pe apa. Pe cine a ajutat treaba asta? Copiii care se vor naste in era „neinotatorilor” vor fi jucat deja fotbal pe apă cand bunicii le vor povesti, pe langa Greuceanu şi povestea evreilor care au trecut prin Marea Rosie,  de vremea cand oamenii se innecau. Slabe sanse sa mai creada cineva, din cei mici, cu tarie, in „povestile” din stramosi si cu atat mai putin in proorocul care a anuntat evenimentul si în Dumnezeu care l-a facut posibil. La cateva zile de la eveniment lumea va cere alte si alte minuni iar Dumnezeu se va transforma intr-un fel de clovn care va intretine nevoia omului de a se simti important si bagat in seama si care va face minuni la cererea „publicului”. Iar in pauzele publicitare va face reclama la Rai ca la o zona turistica. ACEST LUCRU NU O SA SE INTAMPLE.

Întrebarea e cine de cine are nevoie? Si daca tot avem raspunsul pe limba, de ce nu incercam sa intelegem in ce constă relaţia noastra cu Dumnezeu si ce ar trebui sa facem? De ce nu spargem cercul vicios de care vorbeam la inceput? Să renuntam la a astepta acele minuni, care oricum nu ne vor schimba prea mult, si sa ne fotografiem interiorul, sa ne studiem ca sa ne putem pregati inainte sa cerem o minune. De indata ce devenim capabili sa intelegem o minune, ele vor veni.

II.  Ca sa intelegem cat de incapabili suntem sa vedem minunile cer permisiunea sa mai fac o prezumtie. Vreau sa privim lucrurile inca dintr-un unghi si apoi va las sa meditati la masaje si vacante fara tefoane mobile. Sa presupunem ca nu ar existat pasarile. Niciuna, niciodata. Nu tu pene, nu tu cioc nu tu nimic. Zero chestii care ciripesc si zboara.

Ai reusit sa nu te mai gandesti la existenta lor?

Sper ca da.

In contextul in care nici un gainat nu a picat pe haina ta niciodata cineva iti pune in mana un ghem de puf care misca, are viata. O vietate usoara, fina si firava la atingere. Doi ochi mici cu doua buze ca de plastic. Nu o tii prea mult in mana ca ti-e teama oarecum. O pui jos si intr-o secunda se ridica de la sol si zboara desupra ta si mai si canta. Da, canta si chiar frumos.  Aripi, pene, nebunii… Acum cand stai si te uiti ca prostul in sus ar trebui sa exclami atat: Ce minune!

Concluzia e ca nu o sa putem vedea minuni noi pana nu le vedem pe cele mai vechi. E adevarat ca ne-am nascut cu ele si nu mai sunt interesante, insa oare le-am vazut noi cum trebuie? Le-am privit indeajuns ca sa le intelegem si sa le „consumam”? Eu cred ca e ca atunci cand mergi intr-un muzeu cu diverse obiecte ciudate si nu gasesti etichete si alte informatii. Nu stii la ce te uiti. Din secunda in care cineva iti da explicatiile de care ai nevoie, totul incepe sa capete sens si te trezesti uitandu-te la exponate ore in sir.

Cât despre minunile noastre, cred ca trebuie sa facem opusul. Să lasam informatiile si sa ne uitam la ele ca niste copii. Nu-mi amintesc ce reactie am avut pentru prima data cand am vazut o pasare, o floare, cerul dar sunt convins ca eram uimit. Hai sa ne intoarcem la starea inocentei si sa privim in jurul nostru inca odata. O sa vedem altceva. O sa vedem minuni peste tot. Si dupa ce multumim lui Dumnezeu pentru ele si dupa ce le privim indeajuns, putem cere si alte minuni ca o sa primim.

„Călător într-o lume poate fără ţintă, mai şezi puţin! ”  C. N.

 

Viata nu bate filmul. TV vs VIATA scor 2-0

Odată am zis un lucru care m-a pus pe gânduri. Era seară, linişte şi ceaţă, intr-un loc pustiu si salbatic. Pentru cateva secunde am crezut ca ceea ce simt si vad e ireal asa ca am exclamat: „Uau, o ceata ca-n filme!”. Dar de cand realitatea e ca filmul si nu invers? Atunci mi-am dat seama ca exista multe lucruri in lumea asta pe care mai intai le vedem si le traim in film.

Ce se intampla intr-un film? Cineva se comporta intr-un anumit fel si se preface ca traieste anumite experiente. Noi, de partea cealalta a ecranului, radem, plangem, ne pisam pe noi de frica sau ne aruncam pe geam convinsi ca putem zbura. Ceea ce se preface actorul ca simte, simtim noi de fapt. Suntem legati de actiune si privim totul prin ochii lui, a personajului cu care ne identificam mai bine, deseori chiar personajul principal.

E gresit spus: ma uit la un film. Mai corect ar fi: ma conectez la un film.

Cand suntem intrerupti din timpul filmului, ne simtim de parca am fi mutati inapoi in lumea reala. Cel mai bine poti sa intelegi asta cand esti la cinema si dintr-un motiv oarecare te dezlipesti de ecran si te uiti in sala. Tot ce poti sa vezi e o mare masina de spalat creiere.

Viata ne invata cateva lucruri pe parcurs, prin modelul: gresesti – tragi concluzii – inveti (daca vrei). Invatam sa ne jucam, sa citim, sa iubim, sa castigam, invatam practic orice. Fara dar si poate, exista o vârstă pentru fiecare lectie. Toate la timpul lor. Problema intervine in momentul in care tot ce ar trebui sa invatam in viata reala, la timpul potrivit, traim mult prea devreme prin filme. Impresiile despre viata vor coincide cu impresiile pe care regizori le-au indesat in mintile noastre virgine. Buni cunoscatori ai nevoilor omenesti si a setei de emotii si trairi profunde, inventeaza tot felul de povesti. Chiar daca se inspira dintr-un caz real, asta nu inseamna ca seamana mai mult cu realitatea.

Exista doua tipuri de memorie. De scurta si de lunga durata. Informatiile care se repeta devin prioritare si se stocheaza in memoria de lunga durata. Tot aici se gasesc si informatiile importante pe care creierul le recunoaste prin faptul ca sunt insotite de o emotie. De aceea ne amintim din trecut poezii, cantece si primul sarut, un accident, o nunta, etc. Faptul ca reactionezi fizic cand te conectezi la un film dovedeste ca tu traiesti in film. Problema e ca nu traiesti dupa cum ai fost educat, ci traiesti un scenariu, un tipar. Mintea ta nu mai face diferenta intre realitate si film pentru ca filmul devine atunci realitatea ta. Filmul este o minciuna. Din pacate este si cea mai buna metoda de invatare. Se creeaza un cadru cu o emotie specifica si se arunca mesajul care se prind de creier ca o ventuza. Daca ar avea cineva interes sa te invete/dreseze sa faci ceva, filmul ar fi cea mai eficienta unealta. Oare exista oameni d’astia?

O alta bila neagra ar fi ca TV-ul este cauza numarul unu in declansarea nemultumirii. De la nemultumire ajungi la stres si depresie. Filmele ne dau idei distorsionate despre relitate. Noi le luam de bune si abia cand le traim pe viu vedem diferentele. Inainte sa le experimentam n-i le imaginam prin prisma a ceea ce stim, in mare parte, din filme.

Un exemplu din viata reala ar fi acesta:

• Sa presupunem ca cineva iti promite un cadou extraordinar si tu-ti imaginezi ca e vorba de o masina. Ce se intampla in mintea ta cand persoana respectiva vine la tine la usa doar cu un banal bilet la un meci? Dezamagire totala. Te simti ca si cum ai fi fost furat, mintit si tradat.

In cazul nostru, regizorii promit o viata pasionala, aventuroasa cu sfarsit fericit (happy ending) iar realitatea nu ne aduce decat atat cat poate si ea, cat are. Viata nu bate filmul. Imaginatia regizorilor si scenaristilor nu are limite. Un copil care pana la varsta de 10 ani a vazut sute de filme, pana la varsta de 20 de ani are tot timpul sa cada in depresie pentru ca viata nu e ca in filme. E complet neinteresanta. O sa se intrebe in continuu: Asta e tot? Asta e viata?

Nu se traieste greu. Problema e ca suntem dezamagiti de viata. Poate ca nu numai filmele sunt cauza, insa posedam o imaginatie defecta. Cand ne gandim la viata si facem planuri, riscam sa inflorim totul in mintea noastra si apoi vine viata si ne da atat cat are. Viata nu vrea sa se inspire din filme.

Realitatea este… si atat.

Mai jos am inceput o lista pe care va rog sa ma ajutati sa o completez.

Cum ne minte filmul   vs   Ce ne demonstreaza viata 

-In filmele cu karate ucenicul, intr-o vara, devine campion. / Ca sa atingi perfectiunea intr-un domeniu e nevoie de multa munca, devotament si sacrificiu pe o durata de timp care depaseste asteptarile noastre.

-Un copil super destept salveaza lumea in timp ce se ascunde de niste parinti idioti usor de manipulat. / Copii sunt mult inferiori parintilor si oamenilor mari in general. 

-Aproape in toate filmele exista happy ending. / In viata reala nu prea exista happy ending-uri.

-Actorul trece printr-o ploaie de gloante si nu e nimerit iar cand trage el odata, mor doi. / Asta e adevarat, am patit si eu odata… DA SIGUR!!!   :))

Astept comenturi legate de blog si alte exemple pentru „lista”

 

Metafora iubirii

Incerc sa inteleg sentimentul uitandu-ma la altii cum se iubesc. Reusesc sa traiesc cu ei, din cand in cand, cate o imbratisare. Inteleg de ce se mangaie pe cap si cum reusesc sa savureze la maxim fiecare privire. Gesturile isi au toate rostul lor. Fata nu mai este un simplu trup frumos ingrijit cu un comportament ispititor. Devine pur si simplu rostul vietii tale.

Filme, povesti, fictiune. Poate ca uneori ar trebui sa cautam o subtitrare si vietii noastre. Suntem academicieni in iluzii. Corijenti ai realitatii. Niste egoisti. Oare nu sacrificiul este umbra iubirii? Valoarea ei creste renuntand la tine. Poti sa cresti o iubire? O plantezi in inima ta, o stropesti cu lacrimi si cauti sa feresti orice nor care o umbreste, sa fii dispus sa mori doar ca ea sa fie în lumină.

Toti spun ca nu e usor sa iubesti. Prefacutii nu recunosc asta. Egoistiii! Pe minciunile lor mor iubirile. Ei spurca altarul frumosului, tot ei murdaresc cuvinte sfinte ca: Te iubesc, ingropandu-le sensul. Nu ai voie sa spui, daca nu simti. Au murit oameni care nu au spus niciodata Te iubesc, in adevaratul sens. Saraca viata. Cata risipa. Avem cateva zile de trait fiecare. De ce nu iubim? Stam singuri in inimile noastre sau poate chiar pe langa. Desi e frig si intuneric urlam la toti si muscam pe oricine se incumeta sa aduca focul si in pestera pieptului nostru. Conservam orgoliile, ne hranim cu minciuna. Spunem ca iubim desi nimic special nu se intampla.

“New love” este ceea ce traim azi, ce-a mai mica forma a iubirii. Nu exista iubire mica dar curios, noi am inventat-o. Avem brevet pe ea, drepturi de autor. Iubirea e sau nu e. Iubire conditionata – cata ipocrizie. Trebuie sa inventam un nou cuvant pentru asta tocmai ca sa salvam valoarea celuilalt, al iubirii pure. Hai sa-i dam un nume asa-zisei “iubiri conditionate”. Hai sa-l botezam pe acest: “Te iubesc daca…”.

“Minciuna”, deja exista in dictionar.

“Tradare”, si cuvantul asta e luat. Pot sa aranjez cuvinte dar nu sa si compun, deci renunt.

Se poate scrie si matematic o solutie. EU-eu+tu = NOI (unde al doilea eu este iubirea de sine). Se face transferul de iubire. Iubirea de sine devine iubirea de altcineva. Asta e iubirea. Daca nu ai curaj sa accepti aceasta transformare nu se cheama ca iubesti. Fericiti sunt cei la care transformarea s-a facut fara stirea lor. S-au trezit ca nu se mai iubesc pe ei. Din el a iesit ceva si sta chiar in fatza lui, si acel ceva e o fata. E ca atunci cand Dumnezeu a smuls o coasta din Adam, cand acesta dormea, si din ea a facut-o pe Eva. Asta e metafora iubirii. Nu poti sa te iubesti si sa o iubesti. Nu e timp nici spatiu. Tu iubesti prin ea (nu va ganditi la prostii) si ea prin tine. 1 la 1. Faci loc in inima ta scotandu-te afara pe tine si o astepti pe ea in tine. Dar ea poate sa nu vina. Si cu atat mai mult creste valoare iubirii cu cat exista acest risc ca ea sa nu vina. Fricosi ce suntem…

 

Care e unitatea de masura a judecatii?

Oricat de inteligenti am crede ca suntem tot nu putem accepta cateva realitati. Una ar fi ca suntem destinati mortii, si prin acceptarea acestei ideei ma refer la constientizarea ai macar de cateva ori pe zi. O alta realitate este ca suntem supusi greselii. Perfectiunea nu o atinge nimeni. Tindem spre ea ca un exerciuţiu util şi practic în spre o urcare constantă însă nu o vom atinge. Despre intelepciunea lui Solomon se tot vorbeste inca, dar si el comitea greseli. Noi, in schimb, suntem mult mai mici decat cel mai intelept om care a trait vreodata si deci destinati „gafelor”. Practic acesta este modul nostru de învătare.

Eu m-am fript la mana de zeci de ori. Stau şi ma întreb dacă mi-ar fi povestit mama despre arsuri aş fi avut aceeasi idee clară despre ce inseamnă sa te usture o arsură? Cred că nu, şi argumentez cu faptul ca mama fiind mult mai sensibila decat mine şi in încercarea de a mă ţine departe de foc ar fi exagerat descrierea poate chiar involuntar. Aş mai putea presupune că nu ar fi descris corect ba chiar eronat. Ce ar fi putut sa-mi zică? E ca şi cum ţi-ar baga cineva sute de ace in piele. Bun, dar daca eu nu m-aş fi înţepat niciodată până atunci puteam să înţeleg comparaţia?

Cu siguranţă prea multe lucruri din lumea asta trebuie sa le simţi pe pielea ta ca să le inţelegi, deci trebuie să greşeşti. Aşadar suntem fiinţe mediocre dar care putem învăţa prin cea mai greoaie metodă. În contextul acesta, de ce ne-am permite luxul de a judeca pe „colegii noştri de bancă” care nu au ajuns încă la lecţia pe care noi am invăţat-o deja printr-un esec. Au şi ei cu siguranţă eşecuri facute deja în care noi încă nu am călcat strâmb dar urmează. Ca să-i judecăm trebuie sa avem o superioritate. Dar cum poate un om imperfect sa fie superior unui om tot imperfect ca si el. Dacă cineva crede asta inseamnă că nu are o percepţie corecta a realitaţii.

Fiecare a simţit pe pielea lui ce înseamnă umilinţa. Razi tare de cineva care a căzut jos şi până sa-ţi termini de dus rasul pana la capat cazi mai rău ca el. Ce simţi când eşti jos, mai jos decât cel de care râdeai? Nu ar fi frumos daca nimeni nu ar râdă de tine? Şi mai ales daca se poate, sa nu râda deloc persoana de care ai ras tu înainte. Nu e prea ok sa razi de cineva care e mai „prostut” decat tine ca nu stii niciodata cum se poate invarti roata.

Ar mai fi un element care ne depaşeste. Niciodata nu poti sa stii contextul in care „a gresit” cel pe care-l judeci. Şi dau un mic exemplu. Cineva sta la o tereasa si ma vede pe mine pe strada cum dau 1 leu la cineva de pomana. Langa mine vede un om injurand pe un alt om. La prima vedere eu care am dat un leu devin „baiatul bun” iar cel care a înjurat devine „baiatul rau”. Dar dacă eu am avut un camin normal in care am crescut si am fost educat in iubirea de aproapele, efortul de a da 1 leu din 1000 pe care îi aveam in buzunar este infim, nesemnificativ. Raportul 0.1 / 100. Să luam şi cazul celui care a înjurat. Poate a crescut intr-o casa de copii si a fost batut de 3 ori pe zi dupa fiecare masa in loc de desert. Poate ca are niste probleme cu nervii in urma unui gest nobil pe care e posibil sa-l fi facut intr-o zi. Poate ca furia lui era justificata si celalalt tip ar fi meritat mai mult decat o injuratura. Poate ca eu, daca as fi cunoscut istoricul intamplarii si as fi fost si eu implicat l-as fi snopit din bataie pe ala. Poate ca tipul chiar isi merita bataie iar acesta, in ciuda nevoii lui de a lovi pe cineva, si-a muscat limba si tot ce i-a scapat a fost o simpla injuratura. La mine a fost o abtinere controlata in conditii normale. Nu dau tot portofelul, dau doar un leuţ si acela daca se poate rupt ca sa nu ma mai chinui eu sa-l lipesc. Celalalt a reusit in schimb sa se controleze la manie lucru care e de 100 de ori mai greu. Stau si ma intreb: Care a facut o jertfa mai mare inaintea lui Dumnezeu. Eu care mi-am linistit constiinta alegand cea mai usoara cale sau acela care si-a muscat limba de dragul de a nu rani pe celalalt.

Care e unitatea de masura a judecatii? Intelepciunea noastra este pe o alta lungime de unda. E ca si cum ai vrea sa masori in litri, lungimea unui pod. A judeca nu este o stiinta si cu atat mai putin una exacta. Nu avem nici unelte si nici cunostinte ca sa judecam. Deci de ce o facem?  

De multe ori simtim ca avem dreptate dar daca nu gasim un mod corect de a spune ce stim, mai bine evităm conversatia.